Work in progress #7: TL;DR mi-am dat demisia

Mi-am dat demisia și urmează să devin ajutor de bucătar. Ai putea spune că sunt parte din The Great Reshuffle.

Citești Work in progress, un newsletter care se reinventează as you read. Poți vedea toate edițiile aici, unde te poți și abona.

Frământam un aluat de mucenici când mi-am dat seama că de data asta chiar se întâmplă. Chiar îmi dau demisia. 

Războiul din Ucraina izbucnise de vreo săptămână, găzduisem deja o familie de refugiați la mine-n sufragerie și zilnic mă întrebam dacă să plec voluntar la graniță. Era a doua criză pe care o traversam cu legitimația de presă în dinți și prima oară când se simțea ca o piatră de moară. Voiam să ajut – cu timp, cu cazare, cu bani –, nu să scriu încă un portret, încă un reportaj, încă un status de Facebook despre niște oameni treziți într-un coșmar. 

Și voiam să evadez. 

„Nu iar criză, nu iar moarte” a fost primul meu gând în dimineața în care Rusia a invadat Ucraina, și a fost un gând egoist. La doi ani de la apariția lui Sars-Cov-2, un an și jumătate de la lansarea Concentrat (newsletterul zilnic al DoR pe care l-am pornit și condus un an) și șase luni de la sabaticul care m-a salvat, voiam să mă bucur de viață. Eu și probabil toată planeta îngenuncheată de ororile de zi cu zi. 

În același timp, ce înseamnă pentru un jurnalist că nu mai vrea să fie acolo fix când e groasă? Când e atâta nevoie de verificat informații, contextualizat și nuanțat? 

Pentru mine a însemnat că, în sfârșit, nu m-am mai redus la o singură valență – jobul, acest avatar al valorii mele. Că mi-am dat voie să spun ce vreau, nu ce cred că se așteaptă de la mine. Că e o prostie să aștept să se schimbe lumea, realitatea, mediul. Că if you don't like how things are, change it! you're not a tree, vorba aia.

Cum am făcut când am dat publicitatea pe jurnalism, acum mai bine de patru ani. Eram copywriter într-o agenție și mă scurgeam de admirație și curiozitate când citeam texte narative în DoR și Casa Jurnalistului. Oare aș putea să fac și eu așa ceva? Să merg pe teren, să observ, să vorbesc cu oameni, să citesc documente și să pun totul cap la cap într-o înșiruire de scene care aduc a literatură, dar care e ADEVĂR? (Mă rog, adevărul documentabil.)

Din curiozitate și drag de viață am ajuns în presă. În ultimul timp însă, m-am lovit tot mai des de neîncrederea oamenilor în meserie, de opacitatea statului și de o cultură organizațională a creșterii continue care m-a stors chiar și pe mine – overachiever, teacher's pet, locu' întâi cu coroniță. Ce m-a adus aici a dispărut. A crescut în loc un cinism care n-ar trebui să facă niciodată casă cu o meserie care are atâta nevoie de empatie. 

Așa că am decis să fac ce nici nu mi-ar fi dat prin cap la 24 de ani, când mă visam cu un Pulitzer pentru feature writing sub braț.

🥁 🥁 🥁

De miercuri voi fi ajutor de bucătar într-o cârciumă din București unde aș mânca zilnic brunch, prânz și cină (YOLO!)*. Simt nevoia să muncesc și cu mâinile și cu spatele și vreau să-nvăț o meserie care mă fascinează. Pentru că e despre camaraderie și coordonare, reacții chimice nimerite și improvizații pe muchie de cuțit, oameni care te învață despre viață și oameni care te scot din minți. Plus că nu degeaba hashtagul meu personal e #fomiezsche (mi-am dat licența pe conceptul eternei reîntoarceri al lui Friedrich Nietzsche și iubesc atât de mult mâncarea, încât confund des foamea cu pofta) – să las totul și să lucrez într-un restaurant la aproape 29 de ani n-a venit chiar din neant. 

Mucenicul inculpat, după o rețetă de Cătălina Penciu.

Ceea ce înseamnă că și acest newsletter despre redefinirea muncii în pandemie, pornit alături de DoR, își schimbă coordonatele. Devine newsletterul meu personal fără frecvență certă, un fel de Nicole work in progress, care scrie să se audă gândind și să se întâlnească cu o generație în curs de maturizare, chestionare, acceptare. Va fi, sper, despre încercări și tranziții, dar și despre muncă, gastronomie și ghiduri hiper subiective despre mâncat în Madrid. 

*Probabil c-o să scriu și despre cum am ajuns, mai exact, de la jurnalism la bucătărit, mai ales că reconversia profesională era un subiect WIP. Spoiler: (și) datorită faptului c-am scris despre asta; vezi Cum să nu uiți ce-ai mâncat aseară sau Ajutor de bucătar pentru o săptămână în Sfântu Gheorghe. 

Ce se întâmplă cu toate subiectele pe care le-am adunat cu ajutorul vostru? (Dă scroll până la „Ce ai spus că vrei să citești în 2022”.) Despre unele încă sper c-o să scriu, într-un fel sau altul, iar pe altele le voi recomanda când le voi găsi prin alte publicații. 

Îți mulțumesc că ai urcat în barca asta și îți sunt recunoscătoare că rămâi să vezi ce-i cu încă un proiect personal de millennial ieșit din hibernare. Poți urmări DoR în continuare pe site, în newsletterul zilnic sau pe Instagram, unde-i mult conținut mișto și original. Iar pe mine mă poți întreba oricând orice la nradacina@gmail.com sau printr-un reply la acest email. 

🤓 Ce am mai scris: cum se schimbă un „oraș mort” 

Deși mi-am dat demisia în martie, am vrut să mai documentez un reportaj ca pe vremuri, adică înainte de pandemie. Așa că am plecat două săptămâni la Reșița, un oraș despre care auzisem că s-a transformat în magnet de fonduri europene și că derulează proiecte care par SF, după mai bine de 30 de ani de sărăcie și depopulare. 

Despre cât e PR și cât e realitate, cum se împacă mindsetul „de privat” al administrației locale cu nostalgia reșițenilor după industrie și dacă există, real, colaborare, am scris în Reșița SRL. Dacă te convinge s-o vizitezi (nu chiar acum, totuși, că doar ce au început lucrările pentru infrastructură și totul e un șantier), nu rata langoșii din cartierul Muncitoresc (Piața Republicii), Muzeul Cineastului Amator, muralele care se ivesc prin tot orașul, ginul tonic la 15 lei din Del Centro și Muzeul locomotivelor.

Pe teren cu Andrei Szabo de la Euroland Banat, care se luptă pentru reabilitarea și reconversia Școlii Pittner într-un centru cultural. Fotografie de Mircea Reștea.

Până data viitoare, #decitit:

​​Să faci multe cu cât mai puține resurse a devenit o dovadă de versatilitate și performanță. Când ai citit ultima oară un anunț de job de social media manager, să zicem, care cerea să știi și Photoshop, să faci și client service, și community management, și rapoarte? Exact. 

Unele fișe de post s-au extins din cauza restructurărilor, altele odată cu presupunerea că noile tehnologii (mail, Slack, Zoom, Google Calendar, Todoist) reduc dramatic volumul de muncă, justificând astfel numărul de taskuri extra împinse pe farfuria unui singur angajat. 

Realitatea are însă mai multe tentacule complicate, despre care scrie Anne Helen Petersen în The Expanding Job, unde le propune organizațiilor de pretutindeni să se întrebe ceva crucial: „Care e munca pe care vrem și avem nevoie cu adevărat s-o facem?”

Și-apoi, dacă nu vor nici să angajeze mai mulți oameni pentru acel volum, nici să-l scadă, să fie sinceri cu ei înșiși. Pentru că decizia lor înseamnă că:

„you’re fine with the human wreckage, you’re fine with moral injury, you’re fine with churn, you’re fine with continually unraveling societal bonds, you’re fine with snow-capped organizations, you’re fine with the enduring wage gap, and you’re fine with the toxicity that pervades our company.”

Let that sink in.

👋