#4: Lucrează (și) pentru tine
Imaginează-ți că munca nu mai e axul central al vieții tale. Cine ești? Cum arată relația ta cu prietenii? Ce faci în comunitate?
Citești Work in progress, un newsletter DoR despre cum muncim azi, într-o pandemie ongoing care ne-a zguduit prioritățile. Poți vedea toate edițiile aici, unde te poți și abona.
Ce urmează să citești:
logica circulară a nefericirii noastre;
ce înveți la 40 de ani;
trivia despre trenduri în muncă;
votează ce vrei să citești în 2022;
despre obiceiuri, transparență și traumă la job
Senzația că fiecare zi e Ziua Cârtiței îmi suflă-n ceafă în acest ianuarie, așa că primul Work in progress din 2022 e ancoră pentru unde suntem azi. L-am rugat pe Cristian Lupșa să scrie, în calitate de editor și manager al DoR de 12 ani, despre plusurile și minusurile căutării unui sens la locul de muncă – să vedem despre ce vorbim de fapt când zicem că vrem să muncim ca să trăim, nu invers.
Cum și pentru cine lucrezi în 2022?
Acum 10 ani, la un interviu de angajare, am simțit că-mi crește pulsul când m-au întrebat: Ce faci când nu muncești? Din două motive. Fiind jurnalist, sunt mai predispus să cad în capcana lui „sunt ceea ce fac"; oriunde, oricând, poate să apară o idee pentru o poveste nouă. Mai mult, am presupus că intervievatorul sugerează că „munca” în sine nu poate să îți facă plăcere; că munca e doar ceva ce trebuie făcut ca să ai bani mai apoi pentru ce-ți place: călătorit, pescuit, îngrijit de-o grădină.
Înainte de pandemie, în bula noastră părea (încă pare?) că oamenii care se uitau la joburi ca la pușculițe pentru activități plăcute erau mai degrabă din generația părinților și bunicilor noștri, care au avut două-trei locuri de muncă de-a lungul vieții și care rareori se gândeau la ele ca la surse de sens sau de fericire.
Ce făceau nu îi definea în totalitate.
Însă povestea ultimilor ani a fost alta. Milenialii și Gen Z au pornit la drum cu ideea că jobul lor trebuie să însemne ceva, să îi ajute să crească și să aibă impact în lume, fiind astfel în căutare de locuri de muncă care să-i bucure, să-i împlinească, să le permită să se aducă la birou cu toate emoțiile, nevoile și dificultățile lor.
Ceea ce a creat și conflicte. Poate nu ții minte („acum 5 ani” chiar pare acum o eternitate), dar era plin de articole despre cât de mofturoase și fragile sunt „noile generații”: vor să fie fericite la muncă, să fie răsfățate, să li se spună zilnic „bravo” ș.a.
Plusul căutatului unui sens la muncă
Personal, toate astea mi s-au părut niște cerințe rezonabile, având în vedere câte povești neplăcute auzisem că s-au petrecut în companiile mari – dar și în afacerile creative, chiar din zona ONG-urilor. Am zis că e normal să vrei un loc de muncă căruia îi pasă de tine, care nu e abuziv, în care șefii (sau colegii) nu aruncă cu obiecte prin birou, nu te fac „proastă”, nu te fac să-ți fie frică să mergi la pipi, nu te pedepsesc neplătindu-te, nu te păcălesc.
Ai lucrat în România. Ai auzit și tu povești de-astea.
De asemenea, eram conștient că școala și mediul în care am crescut n-au reușit să ne ofere sens și senzația că ne dezvoltăm. Prin urmare, nu mi s-a părut deplasat să aștepți (sau să speri) că locul de muncă poate umple acest gol.
Când am auzit aceste dorințe confirmate și de colegii mai tineri, mi-am zis: pot construi un astfel de spațiu, cu o misiune clară, care să ofere sens (în cazul DoR, de a spune povești intime care vindecă și produc schimbare), dar și locuri de muncă care să-i ajute pe cei din echipă să devină mai buni.
Din 2015 încoace, am construit cu intenție întâlniri de redacție în care ne mulțumim unii altora pentru sprijin și inspirație, în care ne întrebăm cum ne simțim; am organizat ieșiri și seri de filme; am adus în mijlocul nostru experți – să ne învețe despre jurnalism, dar și despre cum putem comunica sau cum ne putem organiza mai bine.
Am vrut ca același efect pe care îl aveau poveștile în lume să acționeze și intern: oamenii să simtă că devin mai buni, că iau decizii mai înțelepte, în muncă și în viață. Am avut grijă la cum ne vorbim, cum ne vedem, cum învățăm, cum ne conectăm unii cu ceilalți. Am ales „grija” și „transparența” ca valori fundamentale și am lăsat spațiu pentru cine suntem ca oameni, dincolo de cine suntem ca profesioniști.
Minusul căutatului unui sens la muncă
Într-un fel, am făcut toate astea atât de bine încât mulți am ajuns să ne supraidentificăm cu locul de muncă – fără să ne dăm seama că se întâmplă. N-am zis niciodată că suntem „o familie”, pentru că vorba asta e o păcăleală. Dintr-o familie nu poți fi dat afară. N-am zis niciodată că redacția e locul unde ne rezolvăm dificultățile din viața privată, deși ajută să le aducem cu noi, ca să ne înțelegem unii pe alții mai bine. Și n-am zis niciodată că biroul e scena vieții noastre – și pentru conexiune, și pentru ieșiri la vin, și pentru muncă.
Însă nici n-am zis suficient de clar (sau de des) că există riscul ca un loc care vrea să-ți facă bine să ajungă să devină mai mult decât e indicat să fie. Nu am încurajat desprinderi. Nu am încurajat granițe. Eu, pentru că așa îmi place să fiu tratat, i-am încurajat pe colegi să-și folosească autonomia și libertatea ca să aleagă fiecare ce face.
De multe ori însă, au ales munca în detrimentul vieții private. Și eu am făcut-o, de ce nu mi-ar fi urmat exemplul și cei tineri, care aveau nevoie să demonstreze ceva lumii. Asta a fost o greșeală.
A doua greșeală a fost că n-am citit semnele sociale macro, care fac dificilă exercitarea acestei libertăți de a alege. Sau, mai bine zis, care ne predispun să alegem confortul locului de muncă, în detrimentul neplăcerilor din afara lui. Din acest unghi, pandemia a fost o hârtie de turnesol – ne-a arătat, mai ales după ce ne-a frânt rutinele, ce forțe ne țineau la muncă peste program:
Singurătatea – un fenomen în creștere. Când avem puține relații apropiate, când nu facem parte din comunități care ne implică în mod activ, cel mai probabil o să ne refugiem în muncă, mai ales dacă acolo simțim un dram de apartenență.
Legăturile superficiale. Într-o lume digitală riscantă (online dating, anyone?), căutăm siguranță, iar dacă o găsim la muncă, e posibil să ne oprim acolo din căutare.
Frică de vulnerabilitatea care însoțește expunerea la nou. Nu încercăm alte lucruri, pentru că nu vrem să riscăm să fim văzuți ca fiind mediocri.
Lipsa de încredere socială, care contribuie la izolare și la suspiciune. Cum să ne apropiem de alții dacă ne temem de consecințe?
Ce ne-a arătat pandemia
În ultimii doi ani, am învățat mai multe lecții: prima e că există o brumă de clasă mijlocie tânără destul de nefericită și în prag de burnout. Pentru ea, munca era (e?) o formă de validare socială, de garant pentru o oarecare stabilitate și de evadare dintr-un context socio-politic incert. A doua e că, în ciuda nefericirilor, e totuși o clasă privilegiată – în raport cu majoritatea românilor, care nu poate alege ce și când lucrează, care abia dacă câștigă suficient ca să se întrețină.
E dificil, dar aici suntem. Și noi, la DoR, și mulți dintre voi. Azi știm că multă vreme nu am făcut ce e bine pentru noi.
Dacă înainte refuzam orice însemna „echilibru”, acum îl căutăm. Vrem să dormim mai mult, să mâncăm mai bine, să petrecem mai mult timp cu apropiații, să dedicăm mai mult timp hobby-urilor. Listele de „lucruri care ne fac bine”, pe care le-am tot ignorat, sunt acum noile cerințe: de la noi, de la angajatorii noștri.
În monotonia apăsătoare a pandemiei ne-am întrebat dacă nu cumva vrem și altceva de la muncă, pentru că majoritatea nu aveam altceva. (Posibilitatea de a lucra de acasă a adus peste noi și mai multă muncă). În echipa noastră, unii au avut curajul să se întrebe ce-și doresc să lase în urmă, cum își doresc să trăiască, ce priorități au și, mai ales, dacă viața lor e organizată în așa fel încât să le bifeze?
Pentru unii, rezolvarea a venit la pachet cu decizia de a face altceva sau de a face ce-și doresc în afara DoR.
Pentru mine, recunosc, n-a fost ușor să trăiesc cu realitatea că un spațiu pe care l-am creat poate fi și cel mai bun lucru care i s-a întâmplat cuiva (profesional și, parțial poate, și personal), dar și unul care să-l încurce.
Ce urmează?
Aici suntem la început de 2022 (noi, cei care avem privilegiul de a ne gândi la cum, de ce, pentru ce și pentru cine muncim). Ne recalibrăm relația cu jobul. Companiile revăd modul în care se pot organiza, astfel încât să facă loc flexibilității și muncii hibride, căutând rezolvări pentru paradoxul care o să ne bântuie în continuare o vreme: vrem să fim alături de oameni, dar vrem să putem alege și cum și de unde muncim. Nu mai zic de stânjeneala care însoțește capacitățile noastre sociale atrofiate – asta e o discuție separată.
În vacanță, gândindu-mă la ce vine, am citit Out of Office, o carte-manifest scrisă de doi jurnaliști americani (Anne Helen Petersen și Charlie Warzel) despre viitorul muncii hibride. Nu e un set de practici pentru munca cu trei zile acasă și două la birou, nici o pledoarie pentru solidaritate, nici o antropologie despre open space-uri. Deși e și câte puțin din toate, e mai degrabă o oportunitate de reflecție: pandemia a fost groaznică, dar măcar de n-am rata mica oportunitate pe care ne-o oferă – aceea de a ne gândi la de ce și cum muncim de acum încolo.
Te las cu niște idei din carte, pe care le iau cu mine pe post de lanterne în 2022, în timp ce-mi pun aceleași întrebări.
1. Recunoaște ce ne-am făcut unii altora, angajatori și angajați; chiar și când ne-am vrut binele. „Ne-am prins într-o logică circulară", scriu Anne și Charlie. „Trăim să lucrăm pentru că e un gol în viețile noastre; e un gol în viețile noastre, pentru că trăim să lucrăm. Dar nu trebuie să fie așa.”
2. Negociază și pune granițe, și ca angajat, și ca angajator. Construiește-ți viața și rutinele cu intenție. Deși avem încredere că vom alege rațional, când creierul e obosit o să ceară dulciuri și o să te țină la biroul real sau virtual până la 10 seara, indiferent că ți-o cere cineva sau nu. Va fi dificil. (Chiar și acest text e scris în reprize, la 6 dimineața, pentru că, momentan, doar la 6 dimineața am spațiu să mă concentrez.) Nu-ți vei schimba reflexele și obiceiurile de mâine, dar e important să începi.
3. Riscă să trăiești. Pandemia ne-a accentuat lipsa de apetență pentru risc social. Ne e și mai frică de stânjeneală, dar, ca să trăim altceva, e necesar să luăm legătura cu ceilalți. E important, scriu Anne și Charlie, să găsim „moduri de a ne redistribui atenția către spații din afara muncii: relații, hobby-uri, cauze, sau doar stat cu propriile gânduri. Să cultivi acest gen de echilibru și să te dezveți de atitudinile față de muncă e o luptă continuă. Nu e un buton pe care-l poți apăsa sau o proporție perfectă între muncă și viață”.
4. Ce oferi lumii? Asta e întrebarea dificilă. Sensul pe care-l căutam în muncă pre-pandemie, pentru că nu l-am găsit în anii de școală sau în familie, are legătură cu nevoia umană de a contribui la un proiect mai mare decât noi înșine. Avem nevoie de sens în continuare. E ușor să cădem în capcana inspiraționalelor self-care de pe Insta, care ne vor hrăni o perioadă și vor facilita centrarea pe sine (căci da, ne-am ignorat și pe noi înșine multă vreme), însă odată ce ne-am lins rănile, golul va reapărea.
De aceea, scriu Anne și Charlie, motivul principal pentru care e bine să muncim mai puțin e ca să avem spațiu și timp să facem bine și altora: „Încercăm să coborâm de pe banda asta de alergare nenorocită ca să ne reamintim de sensul și demnitatea care pot veni din viețile noastre. Întreabă-te: Cine ai fi dacă munca n-ar mai fi axul central al vieții tale? Cum s-ar schimba relațiile cu prietenii și familia? Ce rol ai juca în comunitatea ta? Pe cine ai ajuta, cum ai interacționa cu lumea și pentru cine ai lupta?”.
Dă-ne un reply și spune-ne tu ce ți-ai propus pentru 2022: cum și pentru cine lucrezi anul ăsta?
Pauza de înțelepciune
Helen Rosner, care scrie despre mâncare la The New Yorker, a împlinit recent 40 de ani și a enumerat câteva lecții de viață. Uite patru preferate pe care mi le-aș agăța de pereți.
Câmpul muncii
Trenduri muncitorești și idei despre care vom mai vorbi în 2022.
Angajații bumerang. Au plecat pentru mai multă flexibilitate, salarii și beneficii mai bune, iar acum se întorc la vechii angajatori, spune Kathryn Dill, reporter la Wall Street Journal. În teorie, de mișcarea asta beneficiază ambele părți – căci se presupune că te întorci doar de unde ai plecat în termeni buni –, iar mie îmi sună a bilă albă pentru puterea de negociere a angajatului.
Productivitate lentă. După ani de zile în care ne-am mândrit cu cine bifează mai multe mai rapid, schimbăm banda de viteză. E sugestia lui Cal Newport, autorul de la care am învățat conceptul de deep work (muncă neîntreruptă de mailuri și notificări, în care intrăm într-o stare de flow), și care spune că scopul e să menținem un volum de muncă sustenabil (preach!).
Work from anywhere. E o promisiune cu care tot mai multe companii atrag mileniali și gen Z în căutarea de talente (the war for talent revine). (O arată și un raport Airbnb, care zice că șederile mai lungi de 28 de zile au crescut de la 14% în 2019 la 24% anul trecut.) Sub această umbrelă intră și nomazii digitali, pe care i-am putea găsi de-acum mai des în România (pentru internet blană și costuri de viață mai mici ca-n alte capitale europene), care va oferi de-acum vize pentru străinii care aleg să muncească și locuiască (și deci să cheltuiască bani) în țara noastră.
Săptămâna de lucru de 4 zile. E un experiment pe care îl fac tot mai multe companii care își permit în SUA, Islanda, Spania sau Noua Zeelandă. Niște încercări există și la noi, însă mai degrabă pe modelul „te organizezi mai bine și faci munca de cinci zile în patru”; sau: ți se scade salariul proporțional, deci devine un job part-time (citește mai multe despre ce posibilități avem în România în Panorama). P.S: Sper să devină un trend și amendarea angajatorilor care îți scriu în afara programului, cum se întâmplă acum în Portugalia.
Îți recomand
Despre obiceiuri, cu James Clear și Brené Brown. Pentru că sunt într-o spirală de învățare despre obiective, am citit multe despre crearea și menținerea obiceiurilor și pot să zic că asta (în două părți, aici și aici) e cea mai concretă conversație pe subiect (are și multe vorbe Instagramabile). TL;DR: începe cu puțin (o flotare pe zi) și optimizează după ce s-a lipit de tine; fă-le ușor de automatizat (ține legume la vedere, deja spălate / curățate, ca să-ți sporești șansele să le și mănânci); și, când ești la ananghie, întreabă-te ce ar face un om ca cel care îți dorești să devii. P.S: Recunosc, faptul că iubesc prezența și râsul lui Brené e un bias mare în recomandările mele.
Câtă transparență e bine să existe într-o organizație? Depinde, bineînțeles, căci ambele extreme (transparența radicală pe care o practică Hubspot, spre exemplu, sau secretoșenia absolută de la Apple, unde badge-ul îți deschide doar ușile în care ai voie să intri, conform fișei postului) vin cu compromisuri – explică unul dintre fondatorii Morning Brew, cărora le-au zis angajații că nu au fost suficient de transparenți. O idee cu care rămân e că transparența nu e același lucru cu democrația.
Work-place PTSD is real. Cu traumele induse de locul de muncă nu e de glumit. Tresari îngrozit când auzi notificarea de la Slack sau simți dureri în piept când mergi cu autobuzul pe ruta care obișnuia să te ducă la job? Discuțiile din ultimul timp arată că-i lumină la capăt: generațiile mai tinere sunt tot mai vocale în lupta pentru sănătatea mintală.
💡 BONUS: O recomandare indirectă și specială despre muncă. Mai precis, despre proiectul la care am lucrat în ultimele patru luni alături de Ana Maria Ciobanu și echipa – Obiceiul pământului, un podcast narativ despre o istorie neștiută a României. Vorbesc despre sclavia romilor, care 500 de ani au fost vânduți, dați zestre, puși la muncă silnică de către boieri, mănăstiri și stat. Explorăm memoria și amprentele acestei istorii într-un nou podcast DoR, care are o coloană muzicală pe măsura conținutului și o naratoare care te ține îngăduitor de mână. Dă-i o șansă și un play aici, pe Spotify sau în aplicația ta preferată de podcasturi.
Votează despre ce vrei să citești în 2022
Am multe curiozități despre cum muncim azi (multe venite de la voi) și m-ar ajuta să aflu de care ai vrea să mă apuc ASAP. Votează în formular – notează-le de la 1 la 5, 1 fiind „nu mă interesează”, 5 fiind „DAAAA, ACUM, YAY!”. Răspunsurile sunt anonime, însă poți să-mi lași datele tale de contact dacă vrei să vorbim mai multe despre vreuna dintre idei. Eu aș fi super fericită!
De anul acesta, pentru că se întâmplă multe lucruri în lumea muncii și vrem să le împărtășim cu tine, Work in progress devine bilunar. Așa că următoarea ediție va ajunge la tine pe 31 ianuarie; va conține recomandări de citit, ascultat, văzut și încercat, și va fi în principal scrisă de editorul DoR, Cristian Lupșa. Pe 7 februarie revin eu, în formatul shaorma cu de toate. Și apoi repeat.
Până data viitoare, dă-ți și timp în care să nu faci nimic. Nu, să speli vasele ascultând un podcast nu se califică, dar o plimbare, da!
Am creat un canal de Reddit care cred ca ar constitui o sursa formidabila pentru "Work in progress": r/stopworking -- e vorba de articole curate pe tema muncii, de la legislatie si istoria muncii, la drepturi, sens si justitie.
Salut, daca esti pasionata de discutia despre setat obiceiuri si obiective iti recomand si podcastul lui Andrew Huberman, un neuroscientist care te invata tot felul de tools practice derivate din stiinta - are un episod recent despre obiceiuri si un altul despre goal setting. Il gasesti pe youtube, la Huberman Lab :)