#3: Zilele de luni n-au nicio vină
Începe să se simtă și la noi un pui din The Great Reshuffle (avem cifre!). Adevăratul val al demisiilor ar putea veni însă la primăvară.
Citești Work in progress, un newsletter DoR despre cum muncim azi, după o pandemie ongoing care ne-a zguduit prioritățile. Poți vedea toate edițiile și te poți abona aici.
Ce urmează să citești:
Productivitatea e o capcană
Demisiile și foițele lor de ceapă
Q&A: mișcările din piața românească
Cele mai mișto discuții despre muncă
O idee de cadou și un îndemn la reflecție
Sunt o workaholică în recuperare. Încă mă animă să tai task-uri de pe listă – cere-i lui X un interviu, scrie un text de promovare, pregătește-te să moderezi o ședință. Să fie cât mai multe, colorate – dar cu verde, nu cu roșu, căci roșu înseamnă amânare.
Ultimul an m-a făcut însă mai conștientă de capcană; OK, bifez, devin mai bună și mai rapidă, deci primesc la schimb mai mult timp în care pot să bifez mai mult și mai rapid.
Am început să văd cercul. Și parcă am primit dioptrii noi când am înțeles această realitate matematică: am 28 de ani, deci am trăit vreo 1.500 de săptămâni. Dacă sunt norocoasă și suficient de sănătoasă să trăiesc până la 80, înseamnă că mai am vreo 2.500 de săptămâni la dispoziție. Și highlightul zilei mele e că am bifat suficiente ca să am timp de și mai multe, ca să mă plâng apoi că nu mai pot și că trebuie să pun limite?
Mult timp, răspunsul a fost „da”. Până mi-am luat o pauză de două luni de la job și am ajuns la înțelepciunea filosofică despre „time management” din Four Thousand Weeks, o carte scrisă de Oliver Burkeman, un tocilar al productivității, și el în recuperare.
Cea mai importantă idee a cărții e că, mai ales în capitalismul în care ne vindem fie atenția, fie personalitatea (de câte ori ți-ai folosit „brandul personal” ca să-ți faci sau promovezi munca?), niciodată nu vei putea să ai control total asupra timpului tău sau să duci la capăt tot ce îți propui. Cu atât mai puțin fără să dezamăgești colegi, prieteni, familie, chiar și pe tine deseori.
Dacă ajungi să vezi timpul ca pe o resursă (prin definiție, ceva ce se consumă) și nu ceva ce există pur și simplu, ca o apă în care înoți, începi să simți presiunea să o folosești cât mai bine și să îți dai pumni în cap când simți că ai risipit-o.
Life, I knew, was supposed to be more joyful than this, more real, more meaningful, and the world was supposed to be more beautiful. We were not supposed to hate Mondays and live for the weekends and holidays. We were not supposed to have to raise our hands to be allowed to pee. We were not supposed to be kept indoors on a beautiful day, day after day.
De-aia mă bucură deciziile radicale pe care unii le-am luat în pandemie. Fie că am ajuns în burnout sau l-am ratat la limită, fie că ne-am confruntat cu pierderi care ne-au zguduit, am fost nevoiți să stăm față în față cu propriile limitări.
Burkeman îi spune pandemiei „marea pauză”, pentru că ne-a forțat să vedem ce contează. De-aia ne și provoacă să ne gândim de două ori înainte să ne „întoarcem la normal”. Avem această oportunitate rară de a elimina prostiile, de a păstra cât mai mult din ce ne aduce bucurie.
Pentru că n-ar trebui să trăim urând zilele de luni, tânjind după weekend. N-ar trebui să stăm toată ziua feriți de razele soarelui. Pentru că How we spend our days is, of course, how we spend our lives, zice Annie Dillard în The Writing Life și mă pune mereu pe gânduri.
Tu cum alegi să-ți trăiești următoarele 1.000-2.000 de săptămâni?
Sper că această ediție, cu toate recomandările de citit și ascultat din capătul ei, să fie un imbold la reflecție.
Semnul de care aveai nevoie
Artistul Craig Damrauer, cu care ți-am făcut cunoștință în ediția trecută, a scos această broșură cu idei care te scot de pe pilot automat, Change Your Life in 21 Days. Din păcate, nu livrează în afara SUA (trebuie să-i scrii mesaj privat pentru asta), dar împărtășește bucăți pe Instagram.
Piua pentru trivia
Au tot apărut sintagme catchy care denumesc trendurile din lumea muncii. Iată trei care n-o să dispară curând.
✔️ The Great Resignation (Marea Demisioneală). Așa au numit economiștii valul demisiilor muncitorilor americani din aprilie, care a doborât recordul în țară. Termenul se referă mai degrabă la muncitori din HORECA, retail, curățenie, transport, adică cei extrem de expuși la virus, care au plecat în căutarea unor joburi mai bine plătite, flexibile, cu o plasă de siguranță mai generoasă.
✔️ The Great Reshuffle (Marea Rearanjare). Așa au numit CEO-ii Microsoft și LinkedIn mișcarea din industria tehnologiei, unde cine și-a dat demisia (mult mai mulți Gen Z și mileniali) a făcut-o mai degrabă pentru că voia să lucreze în rețele colaborative, nu în organizații ierarhice tradiționale, cu un leadership mai empatic și mai multă flexibilitate de locație, orar și rol.
✔️ The Great Enlightenment (Marea Iluminare). Așa numește cel mai recent raport al Randstad, unul dintre cele mai mari sondaje globale despre forța de muncă, cu 27.000 de participanți din 34 de piețe, acest moment de gândire și decizie. Oamenii s-au trezit și realizează că nu trăiesc doar ca să muncească.
„La 27 de ani, artiștii mari mor, oamenii simpli schimbă jobul.”
Așa și-a anunțat Florinela Iosip demisia luna trecută, după un an și jumătate de pandemie în care n-a știut despre ce să scrie mai întâi. Despre predarea online, încă nereglementată? Despre calculul greșit care stabilește scenariile de funcționare ale școlilor? Despre cum poți accesa gratuit un psiholog?
Ca reporter pe social și în special pe educație la cotidianul Libertatea, a știut că asta-i șansa ei să construiască punți între oameni și informație în valuri. Și a încercat cu fiecare ocazie, până la un anunț care i-a provocat multă anxietate și a dus la prima ei decizie radicală.
Era vară, cazurile de COVID-19 scăzuseră, iar redacția se pregătea de o reîntoarcere treptată la birou. Atunci, pentru ea a devenit clar că lucratul într-un spațiu cu alți oameni nu mai e o opțiune – o revelație care a luat-o până și pe ea prin surprindere.
„Pandemia m-a transpus în perioada în care eram singură acasă, mama era plecată în afară și mă uitam la Home Alone și îmi doream să am și eu o familie așa mare”, spune Florinela. „Cumva, mi-am dat seama că, deep inside, sunt familistă. Că poate peste 10 nu mai există posibilitatea de a fi mamă; că e importantă cariera, dar nu mai e pe primul loc.”
Dacă ai fi întrebat-o în 2019 despre mămicie și monogamie, s-ar fi împleticit în „nu”-urile grăbite să-i iasă pe gură. Și am empatizat cu Florinela. În societatea de azi, nu ești feministă sau suficient de carieristă dacă vrei să fii mamă la 25 de ani.
În ultimii doi ani însă, meseria a apropiat-o de familii vulnerabile care știau că răzbesc doar împreună, iar internetul i-a arătat atâtea fotografii cu pâine cu maia de a ajuns să tânjească la gătit în familie. Mai mult, a devenit conștientă de bucuria intimității care vine și cu program fix și cu weekenduri libere, ceva ce jurnalismul nu prea poate să ofere.
Florinela e acum content writer și lucrează remote la World Vision, un ONG care susține copii din medii vulnerabile să aibă acces la educație și care i-a fost mulți ani sursă. E poate cea mai firească mutare pentru cineva care a intrat în presă cu încăpățânarea de a schimba viețile oamenilor.
O schimbare pe care crede că ar fi făcut-o oricum, mai devreme sau mai târziu. (Căci câți jurnaliști de presă scrisă mai în vârstă de 30 de ani știi? Instabilitatea domeniului i-a împins mereu spre PR, comunicare, uneori politică.) Dar pandemia a apăsat accelerația. A ajutat și că nevoia ei de validare ca jurnalist s-a mai domolit. A fost înlocuită cu nevoia de a fi utilă pe bune, chiar și când utilitatea vine cu anonimat și zero share-uri pe Facebook.
„Încă din primele zile, am scris un text pentru corporațiile care fac donații către World Vision România și mi-am dat seama că OK, poate textul ăsta nu va fi citit de atâția oameni câți l-ar fi citit pe Libertatea, dar știu că va ajunge țintit la niște oameni care, pragmatic, au posibilitatea să îl ajute pe Nicolae despre care am scris eu. Deci impactul poate fi și mai mare.”
*
Florinela e unul dintre cei aproape 50.000 de români care și-au dat demisia în ultimul an de pandemie, în care a început să se simtă și la noi un pui din The Great Resignation combinat cu The Great Reshuffle. Datele primite de la Inspecția Muncii spun că în 2020 s-a păstrat cam același număr de demisii ca în 2019 și 2018, adică în jur de 334.000. În 2021, în schimb, numai până la început de noiembrie am avut aproape 377.000 (numărul ia în calcul demisiile la cererea salariatului, cu sau fără preaviz, și nu conține și demisiile cu acordul părților, deci e foarte posibil ca numărul să fie de fapt mai mare).
Cauzele, din ce știu chiar de la voi, cei care ați răspuns la chestionar, dar și din sondaje locale, sunt complexe și în linie cu trendul global. Oamenii caută mai multă flexibilitate și pun mai mult preț pe viața personală, vor angajatori care recunosc burnoutul și susțin sănătatea mintală și vor apreciere pentru munca lor.
Iar unii experți spun că n-am văzut nimic încă. Doru Șupeală, consultant în marketing și co-fondatorul Școlii SPOR, o școală informală de business, inovație și leadership, conectat mai ales la piața de tehnologie și marketing din vestul țării, crede că vom resimți adevăratul val abia în primăvară. L-am întrebat ce crede că va însemna asta, iar discuția a fost editată pentru claritate.
Ce te face să spui că valul demisiilor va veni în primăvară?
Eu cred că sunt două tipuri de demisii, cele care sunt deja manifestate și cele care sunt în mințile și în sufletele oamenilor – iar acestea sunt în cel mai mare volum. Primesc sute de mesaje despre asta săptămânal. Sunt mulți oameni nemulțumiți de leadership, într-o căutare activă de alternative, chiar dacă nu își dau încă demisia.
Noi avem un delay în ceea ce privește trendul global al demisiilor tocmai din cauza instabilității economice. Oamenii se tem de o criză internă după atâta criză politică și după toate discuțiile legate de impozitarea IT-iștilor sau de modelul de impozitare progresivă al salariilor, care s-a vehiculat.
Întârzierea vine și din faptul că suntem o societate mai conservatoare, așa că simțim aceste schimbări doar în zonele foarte expuse internațional (IT, marketing comunicare). În uzine n-o să auzi discuție despre flexibilitate.
În primăvară însă cred că va fi un impact și la nivel de migrație, din cauza minunatei coaliții de guvernare formată din două grupări [n.r. PSD și PNL] care o să facă foarte mulți oameni tineri să plece din țară. Oamenii care au avut o speranță în normalizare și în reconstrucția unor sisteme nu mai au nicio speranță.
Dar există deja mișcări vizibile în piață. Povestește-mi despre câteva.
După un 2020 precaut, în care multe companii au rămas în conservare, 2021 a venit cu o cerere mare de resurse umane, mai ales în IT, pentru că nevoia de digitalizare și aplicații a tot crescut. Recrutorii povestesc că vin companii mari care le cer câte 50-100-200 de angajați deodată.
În același timp, încă din primăvara lui 2020, mulți seniori din companiile românești de IT s-au dus spre freelancing. Prieteni de la Stack Overflow, o platformă colaborativă pentru developeri, mi-au spus că 35.000 din cei 210.000 de oameni de pe platformă și-au schimbat angajatorul și au devenit freelanceri în pandemie (5.000 încă din lockdown), pentru că sunt companii americane și occidentale care au înțeles că n-o să ne întoarcem prea curând la birou și au căutat freelanceri, iar piața pentru work from anywhere s-a mărit.
În plus, intră pe piață mulți jucători noi. În Cluj a venit Mass Mutual, o companie americană de software în insurance, About You, grupul german de fashion, care își deschide centru de development, ING Bank, care revine cu centrul de inginerie. Viața va suferi modificări brutale, pentru că acești jucători o să absoarbă din organizațiile existente.
Pare că e o oportunitate și pentru angajați, și pentru angajatori. Ce ar trebui să nu uităm, nici unii, nici alții?
Generațiile tinere vor să înțeleagă la ce trag, deci au nevoie de comunicare și transparență, ceea ce duce la implicare, retenție și implicit și performanță economică. Studiul Gallup, care se face pe 250.000 de oameni din 180 de țări anual, arată că lipsa de motivație și de interes în muncă se înregistrează la 85% dintre angajați. Iar costul acestei lipse de interes este de 8,1 trilioane de dolari la nivel global, care înseamnă cam 10% din PIB-ul omenirii. Pe de altă parte, organizațiile care reușesc să aibă 40% de oameni engaged, preocupați de ceea ce fac, reușesc să-și tripleze cifra de afaceri.
Ceea ce se leagă și de ce se numește Red Ocean și Blue Ocean. Cei din Red Ocean sunt companiile care atrag oameni doar cu beneficii economice: primă de instalare, de relocare, tichete de tot felul. Iar asta reduce munca la tranzacții. „Cât îmi dai ca să stau la tine”, spune angajatul, ceea ce crește costul muncii și neglijează toate celelalte aspecte care țin de mediul de lucru.
Cei din Oceanul Albastru nu plătesc la cel mai înalt nivel (dar, atenție, nici sub nivelul pieței), dar au o propunere de valoare reală pentru oameni. Fie că lucrează la niște proiecte care au impact, vorbesc frumos unii cu alții, oferă mentorat, spun că nu se așteaptă să știi tot din prima, ci să crești alături de ei, poate au și o viziune pe termen lung, care include expunere internațională, deci o șansă la mai mult. Adică o propunere de valoare care înseamnă ceva și pentru oamenii ăia, nu doar pentru organizație.
Asta arată gândire pe termen lung și la asta trebuie să lucreze majoritatea companiilor din România. Pentru că asta ar reduce și turnoverul care, dacă este peste 5-7%, cât e pierderea naturală în companii (pentru că oamenii se pensionează, se îndrăgostesc și se mută din oraș etc.), înseamnă pierdere economică directă și un semn clar al managementului defectuos. Mai mult, dacă numărul oamenilor care pleacă anual din companie ar fi un indicator financiar pe care managerii ar trebui să-l raporteze către acționari, totul s-ar schimba.
Doru Șupeală a scris recent Employer Branding 100%, o carte menită să învețe organizațiile din România să creeze și apoi să vândă oamenilor experiența și bucuria de a munci în ele.
A zis cineva vacanță? ❄️
Deci și podcasturi și articole și threaduri de Reddit de rumegat în tihnă? Iată cele la care mi-a rămas mie gândul.
🔥 The Case Against Loving Your Job (The Ezra Klein Show). Cea mai bună discuție despre rolul capitalismului în cutremurele actuale din piața muncii pe care am ascultat-o anul ăsta – și am ascultat zeci. Invitata e Sarah Jaffe, o jurnalistă care și-a petrecut tot anul intervievând muncitori de pe tot spectrul – de la retail la sănătate și tech, iar cea mai recentă carte a ei se numește Work Won’t Love You Back: How Devotion to Our Jobs Keeps Us Exploited, Exhausted and Alone.
Cartea e o critică a ideii că munca ar trebui să fie mai mult decât doar un mod de a-ți asigura traiul. Iar gazda este Rogé Karma, un Gen Z care se chinuie să investească mai puțină identitate în muncă, care își iubește jobul, pe care l-a văzut mereu ca pe ceva mai mult decât o sursă de venit, și simte că cel puțin uneori, și jobul simte la fel.
🔥 r/antiwork. În anii ăștia de reevaluare, oamenii care și-au fluturat demisia public au devenit eroi aspiraționali. Aceste mesaje s-au viralizat pe forumul r/antiwork al Reddit, un magnet pentru cei mai munciți și neapreciați angajați (americani, în principiu). Deși pare că e multă hatereală, sunt și oameni care au spus că mesajele altora i-au ajutat să recunoască modul în care erau exploatați sau să își facă curaj să ceară o mărire.
🔥 Workers of the world, stay home! Jurnaliștii care m-au ajutat enorm să înțeleg felul în care se schimbă relația noastră cu munca sunt Anne Helen Petersen și Charlie Warzel (sunt un cuplu și sunt delicios de inteligenți și fiecare, și împreună). Tocmai au publicat Out of Office, o carte despre de ce status quo-ul nu mai e sustenabil, pe care abia aștept să o citesc, și vorbesc la Vox Conversations despre o lume în care joburile nu dictează absolut fiecare mișcare din restul vieții noastre și în care „Nu muncim de acasă pentru că munca e ce contează cel mai mult. Muncim de acasă ca să ne dăm voie să ne concentrăm pe ce contează cu adevărat de fapt.”
BONUS: Ascultă-i pe toți trei (Sarah Jaffe, Anne Helen Petersen și Charlie Warzel) în podcastul On the Media pentru și mai multă nuanță. Cum e ideea că acest cult ridicat muncii din pasiune e greșit tocmai pentru că nu te îndeamnă să-ți ceri drepturile ca angajat sau să încerci să faci din actualul loc de muncă unul mai bun, ci îți zice să cauți un job pe care să-l iubești din prima, ceea ce poate fi un cerc alunecos.
Ce și cum muncim: o renegociere
Vizual de Oana Barbonie, editor vizual
Au fost multe realități inconfortabile cu care a trebuit să ne împăcăm anul ăsta. Relația cu munca e una dintre ele. În ultimul număr al DoR (revista trimestrială de jurnalism narativ la care lucrez) am adunat câteva povești personale scurte despre epuizare și ne-am întrebat dacă am găsit cu adevărat un sens în sacrificiile pe care le facem sau e doar un reflex, o frică de a nu alege în răspăr cu lumea?
Andrei Dăscălescu e regizor independent și s-a crezut mereu invincibil. Până corpul i-a cedat de la stres în vacanță în Grecia.
Pentru David Chang, cheful care a revoluționat felul în care mănâncă America, deschiderea unui nou restaurant e o adicție.
Mulți ani, Magor Csibi a fost un CEO perfecționist, încăpățânat să facă totul singur, chiar dacă asta nu producea rezultate. Acum e consultant în leadership și povestește cum să nu cădem în aceeași capcană.
Andra Pintican e specialistă în HR, vorbește zilnic cu oameni despre ce promit companiile și ce livrează de fapt și spune că se poate și altfel.
Surorile Nagoski, autoarele cărții Burnout. Cum să spargi cercul vicios al stresului, ne dau câteva idei despre cum să creăm sensul, în loc să-l așteptăm să se pogoare.
O idee de cadou
Dacă iubești cărțile de memorii, mâncarea și introspecțiile bullshit-free, Ia o piersică. Memoriile unui chef, de David Chang (printre altele, gazda Ugly Delicious de pe Netflix) o să-ți placă. După ce multă vreme nu și-a găsit locul, Chang a găsit un sens în spălarea, decojirea și tăierea la perfecție a legumelor, apoi în inventarea unor mâncăruri care dau pe spate orice papilă. De atunci, se tot reinventează și se chinuie și cu un diagnostic de tulburare bipolară, plus o furie care a căpiat multe brigade de chefi în timp ce a adus o forță creativă incontestabilă la masă.
Ca să-i prinzi gustul, citește aceste 33 de reguli despre cum să devii un chef bun, care se aplică însă la multe meserii „creative”. Dacă îți place, cumpără cartea la pachet cu DoR #46, ca să susții jurnalismul DoR și implicit acest newsletter gratuit.
Încurajare pe post de la revedere
Oana Barbonie este colega mea și editor vizual la DoR. Acesta e bilețelul pe care mi l-a scris în ultima întâlnire cu toată echipa de anul ăsta, când am împărtășit ce ne-a ieșit, ce nu prea și ce am învățat.
Dacă vrei să închei și tu pe picior de reflecție, iată câteva mingi la fileu. Te încurajez să răspunzi în scris, ba chiar în scris de mână (mie mi-a făcut tare bine mișcarea asta într-un workshop de setare de obiective pe care l-am făcut cu Mădălina Preda, expertă în planning):
Ce a funcționat bine în 2021? De ce te-ai bucurat, ce te-a făcut să tot pui un picior în fața altuia zi după zi? (Nu te gândi musai la chestii mari; eu, spre exemplu, mi-am creat un ritual de a cumpăra pâine bună de la brutărie în fiecare weekend, pentru shakshuka.)
Ce ai învățat despre tine în 2021? (Eu, că nu vreau să coordonez echipe.)
Cum vrei să te simți tot mai des la anul? Ce acțiuni ar trebui să faci ca să se întâmple treaba asta? (Eu vreau să fiu mai prezentă per se, așa că o să zic mai des „nu”, și oamenilor, și task-urilor, și Instagramului.)
P.S.: Nu strică să treci în revistă și ritualurile care nu ți-au făcut bine în 2021 (treci prin calendar / agendă / notițe și vezi la care întâlniri sau „obligații” ți se strânge stomacul), ca să le lași cât mai puțin spațiu în următorul an.
*
Mulțumesc tuturor noilor abonați și vă salut! Suntem puțin peste 1.100 acum. Ca de fiecare dată, vă rog să nu mă ocoliți dacă aveți curiozități despre o temă anume din oceanul ăsta care este munca redefinită de pandemie. Iar dacă acest newsletter v-a plăcut sau v-a fost util, dați de veste în lume. Următorul vine pe 17 ianuarie. Vacanță frumoasă! 🦝
#3: Zilele de luni n-au nicio vină
Eu vreau doar sa iti multumesc ca te-ai reapucat de (un) newsletter, stilul tau de a scrie, informatiile si umorul, ma fac addicted to you & your texts :D please, do carry on! :)