#1: Redefinirea muncii
Iată un task pentru un an întreg: cum schimbăm felul în care muncim în această lume incertă?
Hei! Nicole sunt, m-ai citit până acum în DoR și Concentrat. Azi îți scriu pentru că ai răspuns recent la câteva întrebări despre muncă în pandemie. Uite ce-am aflat și ce-ți propun în continuare.
Munca se întâmplă azi la intersecția dintre adaptabilitate și apatie, cu ochii în Zoomuri ca niște piuneze, ba remote, ba hibrid (sau phygital?), ba periculos, în bătaia virusului.
La începutul pandemiei, timpul liber a fost o ceață, așa că am pedalat din inerție spre familiar: muncă, notificări, ecran. Pentru unii dintre voi, a fost bine o lună, două, trei. Mi-ați povestit (aproape 250!) în chestionar despre cum v-a transformat pandemia viața – că pentru unii a venit cu promovări și măriri de salariu, iar pentru alții a însemnat supraveghere constantă din partea șefilor și cerințe la ore inumane. Pentru majoritatea, nefericirea resimțită la muncă a fost un semnal de alarmă pentru nefericire în general.
Câteva luni de incertitudine mai târziu, unii v-ați dat demisia, alții ați prins curaj să vă mutați la casă sau la țară, să vă gândiți la antreprenoriat sau să ascultați atent trilul de întrebări din interior: unde se termină munca, unde începe viața, care-s granițele, chiar contează, ce-mi doresc pentru mine?
Vă mulțumesc pentru generozitate. M-ați încurajat să transform căutările mele legate de muncă, granițe și sens într-o direcție de conținut pentru DoR, cu acest newsletter lunar atașat. Îl veți găsi în acest spațiu și pe editorul Cristian Lupșa, care de peste 10 ani citește pe subiect și se preocupă de mecanismele invizibile care determină sănătatea unui grup.
V-am adăugat din prima ca să vă pot mulțumi. Dacă vreți să vedeți încotro merge Work in progress, rămâneți. Dacă aveți prea multe newslettere în viața voastră, înțeleg (și vă puteți dezabona la finalul mailului).
Voi încerca să răspund la întrebările voastre și ale noastre despre cum putem munci mai cu sens, mai sustenabil, și cum putem și noi, și angajatorii noștri, dar și societatea, să ne susțină în aceste încercări.
Chiar toată munca trebuie să se facă cinci zile pe săptămână, opt ore pe zi? Chiar trebui să lucrăm ori toți din același spațiu, ori toți de acasă? Cum ar fi dacă am redefini cum muncim, fără răspunsuri corecte pentru toată societatea?
Și ce înseamnă, de fapt, time management? Cui îi mai pasă de productivitate? Ce înseamnă o carieră? Și ce spunem, de fapt, când spunem că nu mai vrem una? Cum am ajuns aici?
Sunt întrebări pe care le voi explora de-acum și tot anul următor. E Work in progress, cum spune și titlul, cum e și munca, cum suntem și noi, și nu de ieri-alaltăieri, din pandemie. Ne vom vedea aici o dată pe lună.
Povestim mai multe despre muncă și miercuri într-un Zoom, așa că ne vedem acolo:
Miercuri, 27 octombrie, 6PM. Ne vedem pe Zoom
Pentru că eu știu să spun povești, iată trei pe scurt, pe care le-am găsit tot citind chestionarul (vor urma și altele).
Nu e niciodată prea târziu să faci ce-ți dorești
Pentru Petrișor Dan, 2021 a fost „anul!”. A restaurat o dubă din 1986, a transformat-o în cafenea mobilă, a dus-o la festivaluri și a vândut cafea în timpul liber, a cumpărat un apartament în Cluj și a decis, la 40 de ani, să nu-și mai prelungească contractul la job, care i se termină în martie anul viitor. Scopul e să devină antreprenor cafegiu full-time, cu sprijin de la prietena lui, care lucrează freelance.
„Simt ca mi se scurge viața la birou, în fața laptopului”, spune Petrișor, „făcând lucruri care nu-mi produc nicio altă plăcere decât salariul și bonusurile periodice”.
A luat decizia cu pandemia în fundal, care a conturat și mai bine impactul celor trei ani de călătorit cu prietena lui prin Asia, unde au predat engleză localnicilor, s-au cazat prin couchsurfing, ba chiar s-au asociat cu un vietnamez și au făcut o cafenea. Acolo a devenit și mai înverșunat împotriva consumerismului care te împinge să vinzi, să cumperi, să crești.
Îi amintea și de ce face el de aproape 20 ani, de când a intrat în industria de încălțăminte și a avansat de la aprovizionare într-o fabrică din Reghin până la conducerea tuturor operațiunilor din țară pentru o firmă din Polonia care importă pantofi. „Asta era viziunea în 2001, când am început. Să crești, să îți crești condiția. Făceam joburile pur și simplu, le învățam chiar dacă nu studiasem în domeniu, nu puneam atâtea întrebări.”
Azi însă nu mai vrea să demonstreze nimic nimănui. Vrea să facă ce știe și ce-i place, chiar dacă vine cu riscuri la pachet. Și asta-i cafeaua, urmată de reacția oamenilor care o beau proaspăt preparată.
„Știi tu, lucrurile mărunte și semnificative.”
Ia fiecare zi așa cum vine
Ionuț Tecuceanu și-a schimbat viața radical „dinainte să fie cool” să faci asta. Avea 28 de ani și lucra în PR în București când, în 2012, a plecat din țară doar ca să vadă cum e să locuiești în altă parte. A ajuns să facă busking, adică să cânte pe stradă, mai întâi în Amsterdam, apoi în Dublin, apoi în Cehia, Germania, Italia, Spania.
Mergea în tururi cu alți buskeri pe care i-a întâlnit pe stradă, de care îl unea pasiunea pentru muzică, dar pe care el n-o luase în serios niciodată. Până când muzica a devenit singurul lui proiect – în 2017 a creat un tur muzical al Dublinului pentru turiști, „uite, la colţul ăsta de stradă a cântat Bono, Damien Rice, Passenger”.
Buskingul l-a învățat să facă pace cu incertitudinea (când cânți pe stradă, nu știi niciodată dacă vremea o să țină cu tine, dacă lumea o să te placă, dacă o să faci bani), și cu comparațiile. În Irlanda e loc pentru toți pe scena muzicală stradală, dovadă că între 2013 și 2018 a trăit cam 80% din cântat și 20% din proiecte freelance.
Fără mantra asta, probabil n-ar fi fost așa de împăcat cu cine e azi. Mai ales după ultimul an, în care s-a întors dintr-un sat idilic din Irlanda înapoi la Bucureşti, în plină criză politică și pandemie, a rupt o logodnă și a început să facă terapie.
Are 37 de ani, locuiește cu pisica Freya și învață să-și ia din nou pulsul. Dacă scrie, înseamnă că e bine. Dacă are chef să cânte, la fel. În septembrie chiar a ieșit de trei ori cu chitara pe Calea Victoriei. Nu-și mai face planuri mărețe. Nu mai simte că e loc de decizii radicale. Ia fiecare zi așa cum vine.
„Dacă nu eşti deja fericit sau bine cu tine, un lucru nu are cum să te facă mai fericit”.
E OK să o iei de la zero din nou
Până la 33 de ani, Ramona Crețu a avut nouă locuri de muncă – în ONG-uri, în diplomație, în start-up-uri și agenții de publicitate. În unele a căutat sens, în altele validarea ei ca profesionist, în altele s-a dus ca să-și demonstreze că poate să joace la mese mai mari. O constantă a fost întrebarea: în ce mod contează munca mea?
„Dacă tot ne petrecem atât de mult în muncă, de ce să nu căutăm ceva care să ne și împlinească? Trăim cu toții într-o societate și cred că e rolul fiecăruia dintre noi, indiferent ce face, să contribuie pozitiv”, spune Ramona. „Poți să faci asta prin servicii sociale, prin educație, susținând diverse inițiative etc”.
Ramona, adică doamna Ramona de la a I-a C, e acum învățătoare într-un sat din Brașov. A luat decizia în toamna lui 2020, când era încă fundraiser la Hopes and Homes For Children, unde era minunat. Avea și impact, și colegi mișto, locul bifa și la apartenență. Numai că, într-o perioadă în care toată lumea cerea bani pentru spitale, ei, care cereau pentru copii salvați din orfelinate, își pierduseră vocea. Pune peste și faptul că se simțea izolată de programe, cum ești deseori ca fundraiser într-un ONG mare, și-ai să înțelegi exact nevoia ei de impact la firul ierbii.
Asta și interesul ei pentru educație (crede e printre cele mai sigure metode de a propulsa o societate) a adus-o în Teach For Romania, organizația care pregătește profesori să predea în școli din zone vulnerabile și pentru care s-a și mutat din Capitală. Și nu-i pregătește doar pentru predat cunoștințe, ci și pentru dezvoltat abilități socio-emoționale în copii – o preocupare personală importantă și pentru Ramona, care merge la terapie de mai bine de patru ani ca să înțeleagă ce îi face bine, ce vrea de la ea și de la alții.
Tot la terapie și-a dat seama de ce îi e uneori atât de greu în munca cu copiii. „Eu sunt obișnuită să am șefi care îmi dau feedback, mi-e la îndemână să-mi dau seama dacă mă descurc bine la job sau nu”, spune Ramona. „Ori cu copiii lucrurile se întâmplă diferit. Nu e întotdeauna la îndemână să îți dai seama cât de bine se simt ei în relație cu tine, mai ales la început.”
Așteptarea ei de a-și face bine munca a fost mereu acolo. La fel și căutările. Nu știe dacă o să-și dorească să rămână învățătoare după ce se termină programul Teach sau dacă, spre frustrarea mamei ei care zice că se încăpățânează să rămână săracă, o s-o ia din nou de la zero.
„E mult și despre curiozitatea mea personală”, spune Ramona. „Vreau să înțeleg cum funcționează niște lucruri, de ce nu merg așa cum îmi imaginez eu și pentru asta trebuie să fii acolo. Și cred că în general e binevenit să avem mai mult timp să explorăm orice pasiune sau alt interes profesional.”
Nu știu cine are nevoie să audă astăzi asta, însă momentul perfect să începi ceva, să părăsești ceva, să schimbi ceva, nu există. Există poate găsirea unui dozaj între ce muncești, cu cine îți petreci timpul și din ce îți iei energie, există găsirea de soluții în comunități cu aceleași valori cu tine.
În Work in progress o să-ți dau și idei despre cum să te organizezi sau ce să explorezi ca să iei decizii mai pe sufletul tău. O să vină însă cu 🚩 🚩 🚩 de rigoare: uneltele altora fără reflecție proprie nu o să rezolve problema mai mare: ce ne dorim de la felul în care ne petrecem viața?
Următoarea ediție vine peste o lună și, sincer, nu e încă clar ce va fi, dar sigur va conține lucruri de văzut, citit sau ascultat (pe temele de mai sus). O să mă sprijine cu recomandări și editorul meu, Cristian Lupșa, care ne dă un preview încă de pe acum.
🔮 Tu din viitor. Psihologului Daniel Gilbert îi place să spună că noi, oamenii, suntem proiecte în desfășurare, însă credem eronat că suntem finalizate. În acest TED vorbește despre de ce tu din viitor e o altă persoană decât tu de azi.
🧭 Ce scop ai în viață? Când ai un scop sau o misiune mai mare în viață, task-urile zilnice sunt mai ușoare și te enervezi și stresezi mai puțin. Acest episod al podcastului Hidden Brain îți spune cum poți să-l cultivi, căci nu e musai să aterizeze din neant.
⛔ Nu-ți urma pasiunea. Sau cel puțin fii conștient că sfatul s-o faci poate fi periculos. De ce? Pentru că uneori devine o scuză să nu descoperi la ce ești bun. Dar și pentru că, dacă te ciocnești de obstacole (și o vei face), există riscul să renunți prea devreme.
Găsești această ediție (și toate cele care vor veni) și pe pagina newsletterului, în cazul în care nu găsești mailul în inbox. Dacă crezi că e utilă și pentru alții promisiunea acestui newsletter, dă forward prietenilor interesați de muncă.